Cafea, ninsoare si morfina

Problema de sanatate amanata.
Imi tot dadeam termene: sa treaca frigul, sa treaca sarbatorile, sa vina primavara, sa termin de amenajat casa…
M-am hotarat saptamana trecuta. Analizele, discutia finala cu medicul, programarea. Vineri, sambata, duminica, jurnal. Luni dimineata, la 8.30, la clinica. Nu am spus nimanui. Aproape nimanui… Stia mama, stia prietena mea si stiai tu. 
Frig, ninsoare, trafic blocat, asistenta de la receptie se uita la mine ca la un flamingo iesit din iglu. Ma uit la masina de cafea. As ucide pentru un pahar de latte. Nu am mai mancat nimic de ieri, de dinainte de jurnal. Regula celor 12 ore. Se deschide usa de la intrare. Dintr-un val de zapada si aer congelat apare medicul meu. Incearca un zambet: “Iarta-ma, am intarziat”. Ma uit la mainile lui paralizate de frig: “Nu e graba…”
Sunt invitata la etaj, in rezerva mea. Primesc pijama, papuci, prosop. Nici vorba de cafea… Ma intind pe patul rece, caut un program cu desene animate, incerc sa nu ma gandesc la nimic. Apare asistenta: “mergem”.
Intru in sala de operatii. Lumina ma nauceste, zambesc amabil in stanga si in dreapta, anestezistul vorbeste la telefon cu sotia lui care naste. Ma asez pe masa in pozitie de cruce. “Ati mancat ceva? Ati baut ceva? Stati confortabil? Acum o sa simtiti o intepatura”. Nu simt intepatura dar simt cum imi ingheata tot bratul drept. “Zece, noua, opt..”
Cred ca m-am trezit. Vad niste ochi foarte aproape. De ce tipa la mine? Stiu cum ma cheama. Incerc sa bangui ceva. Ma doare gatul, nu reusesc. “Nu incercati sa vorbiti. O sa va doara gatul. E din cauza tubului pe care l-ati avut”. De ce trag de mine in toate partile? Misc vioi din aratator, semn ca sunt prezenta. Cred ca nu le-a placut asta. E degetul pe care am prins senzorul. “Doi, trei, si”. Ma muta. Lift, coridor, usa, doi, trei, si… “Mi-e frig”. Am senzatia ca nu ma aude nimeni. Repet. “V-am mai pus o patura iar in camera sunt 24 de grade”. Le vorbesc, in minte, despre izolatia proasta si termopanele ieftine.
Probabil ca am mai dormit putin… Iau telefonul. “M-am trezit. Sunt bine”.
Nu stiu ce am mai facut intre timp. O rog, din nou, pe asistenta sa imi aduca o cafea si sa traga jaluzelele. Ma uit la ninsoare si ametesc. Nu simt nimic.
“Te rog sa nu pleci. Stai cu mine sa beau o cafea si sa fumez o tigara. Daca ametesc, ma salvezi tu, da? Nu cred ca o sa lesin dar e mai bine sa stai cu mine. Nici macar nu am mini bar aici”. Doctorul meu se uita calm la cele doua tuburi care ies din mine. Oau! Nu le vazusem. “Nu iti fie teama. Luam si drenele, luam si perfuzia si mergem sa fumam”. Nu cred ca ma aude…
Deschid ochii. Ninge. Miroase a iod. Iau telefonul. “M-am trezit. Sunt bine”. Primul junghi ma lasa fara respiratie. Apas butonul. ” Va fac imediat niste calmante”. De ce am lasat televizorul pe AXN Sci Fi??? Nu ma uit niciodata la asta.
Morfina? Nu vreau morfina! Primesc, totusi, morfina. Mai bine dau niste telefoane sa le spun ca sunt bine. Cum? Am mai sunat de 8 ori? Nu, nu vreau sa vina nimeni. Nu, nu am nevoie de nimic. Poate o cafea, totusi…
Ninge. Drumuri blocate, un ministru idiot, doi, trei, toti, gheata, indignare, iarna, oameni care golesc rafturile, sun acasa si le spun ca sunt bine, nu, nu vreau sa vina nimeni, doare cumplit, vreau putina crema de fata, vreau sa fac un dus, ninge, morfina…