Nouă ani, nouă, vouă, mie!

9 ani!

Atât a trecut de când am piuit, timid, primul „Bună seara”

Era martie. Am început cu Jurnalul de ora 18.00.

Am crezut că am să mor sufocată de inima care dădea să îmi ţâşnească prin gură

9 ani.

Directul are o nebunie a lui, o nebunie care te înghite şi te face dependent.

Nu mai ştiu de câte ori am jurat, după o emisie cu probleme, că plec acasă, că vreau să mor de bătrâneţe în patul meu, nu de infarct în studio, că nu vreau să plesnesc la pupitru, că bla bla bla… M-am întors mereu 🙂

Prima lecţie a fost „sunt aici la serviciu, nu ca să câştig un concurs de popularitate”. O spunea o altă dementă devorată de meseria asta. Azi mi-e prietenă 🙂

Câţiva dragi mi-au fost alături în tot timpul ăsta. Oameni care au ştiut să respecte o idee, o idee în care am crezut cu toţii.

În 2002 ni se spunea Al Jazeera. Eram exilaţi în sediul vechi al TVR, în Molière, cu un singur grup de montaj cut-cut, cu un car vechi şi scârţâitor, cu nişte camere ca alea pe care le văzusem la Benny Hill, un decor încropit, şi nişte calculatoare de la muzeul calculatorului.

Uneori era pană de curent. Cum era destul de greu să ajungă cineva la noi, muream cu Jurnalul în braţe, ca dependentul de dializă într-un sat izolat. Nu prea exista vorba „nu e treaba mea”. Făceam cu toţii, claie peste grămadă, tot ce era de făcut. Ne plăcea.

(Când am ajuns prima dată în Qatar, mi-am dat seama ca isteţul care a avut ideea cu „Al Jazeera” habar n-avea ce spune. Dar asta e altă discuţie.)

Am fost acolo la toate schimbările. Tehnice şi umane. Unele mi-au plăcut de am murit. De altele mi-e scârbă şi astăzi.

Oau, ziua când ne-am mutat în Studioul 4. CNN curat!

Am crescut cu Jurnalul ăsta. Am dat cu nasul peste tot. Am vrut să ştiu şi am învăţat.

E un singur lucru pentru care nu te pregăteşte nimeni. Întâlnirile. Invitatul din fiecare seară.Ce univers, ce lume, ce nebunie! Ce noroc! Mi-e frică să calculez câţi oameni am cunoscut. Probabil că mii. Mii de poveşti, mii de încercări, mii de iubiri.

Oameni care se ambiţionează să crească într-o lume care se dărâmă. Cum să nu îi iubeşti? Cum să nu capeţi forţă şi curaj? Cum să nu îţi dai singur un şut în dos şi cum să nu mergi mai departe?

Am zis iubire, nu? Da, chiar cred că dacă nu iubeşti lumea asta, nu ai ce să cauţi în ea. Dacă nu înţelegi, dacă nu simți, nu ai cum să povesteşti.

Jurnal Cultural.

Cultură.

Dincolo de fraze pompoase şi cuvinte meşteşugite, am convingerea că ea, cultura, e peste tot. E şi la Ateneu, e şi la piaţă. E şi la Operă, e şi la târgul de gastronomie. E şi la Casa Scriitorilor, e şi în faţa unei ceşti cu ceai.

Ştiu că mulţi înjură TVR. În ceea ce mă priveşte, sunt foarte liniştită. Fac exact genul de emisiune pe care trebuie să o aibă televiziunea publică. Nu aşteptăm audienţe care să dea acele peste cap, nu ăsta e scopul. Pe ipocriţii care înjură televiziunile comerciale, îi cunosc bine. Spun că vor cultură şi oameni de spirit, dar au telecomanda plină de sânge şi balaurieni. Îi cunosc la fel de bine şi pe cei care se uită la noi. Le mulţumesc şi îi admir că ştiu să se mai scoată din priza Marii Surse 🙂

Am lipsit o perioadă şi am emoţii pentru revenirea mea. Am lipsit pentru că am avut nişte probleme (…) dar şi pentru că am făcut o altă emisiune.

Celor care cred că problemele mele au fost un alint, le fac, din inima, cadou toate zilele acelea.

Celor care au rămas cu mine, o reverenţă şi o întâlnire, vineri, 25 martie, la ora 21.00, pe TVR Cultural, la Jurnal Cultural.