Știi cum e cu scrisorile astea?
Iei o foaie de hârtie, cauți un stilou potrivit – nu pui mâna pe primul care îți iese în cale, ești mofturoasă și știi exact cum trebuie să aibă penița – înclini capul spre dreapta, apoi spre stânga și începi.
Nu te-ai gândit cum vrei să fie.
Nu ai așteptări.
Nu ai un plan.
Știu, pentru cineva care încearcă să planifice și răsăritul și apusul, asta e greu de înțeles 🙂
Literele, gândurile, senzațiile vin una după unul după alta.
Ca atunci când dansezi.
Habar n-ai unde o să ajungă mâna pe care ți-a așezat-o pe umăr.
Dar speri.
Și chiar dacă încă nu poți să stai în picioare, chiar dacă nimeni altcineva nu mai aude muzica, tu dansezi.
Buzunarul de la piept 
„Habar n-ai unde o să ajungă mâna pe care ți-a așezat-o pe umăr.”
Frumoasă imagine și ideea legată de ea, să te gândești unde poate ajunge o mână din începutul unui dans.