Alte o mie și una de măști

Eu nu sunt în stare să mă bucur.

Anul care a trecut a lăsat urme îngrozitoare.

Încă nu îmi vine să cred că am trecut – trecem prin asta.

Nu am vorbit niciodată despre ce s-a întâmplat în familia mea sau despre ce mi s-a întâmplat mie în astea 12 luni. Și nici nu o să vorbesc. Sunt lucruri atât de dureroase, atât de nefirești, atât de brutal venite și consumate, că încă am maxilarele încleștate.

Să mă bucur că ce? Că avem voie din nou pe stradă? Că avem voie din nou să respirăm? Că ne întoarcem la normalitate?

Mi-e teamă că stricăciunile din răstimpul ăsta au lăsat urme care ne vor cocoșa câte zile mai avem.

Că ce s-a rupt, s-a rupt de tot.

Că ce a ieșit la suprafață va fi noua poleială pe niște ouă tare fragile.

Că sunt prea mulți cei pe care nu vreau să îi mai văd nici măcar la un colț de stradă.

Că măștile au căzut acum multă vreme. Iar ce am văzut sub ele m-a scârbit definitiv.

Da. Scârbă. Ăsta e sentimentul meu după un an.

Mi-au fost aproape aceiași câțiva care îmi sunt aproape de ani și ani.

Pe ei îi păstrez. Și ei sunt singurul motiv pentru care voi mai deschide ușa casei.

Oamenii nu pot fi puși pe “hold”. Viața nu poate fi pusă pe “hold”. Moartea, boala, suferința, neputința nu au buton de “delete”.

Deciziile, lucrurile spuse și făcute, ura și veninul – toate astea lasă ceva. Consecințe, cred că așa se numesc. Și nici pentru ele nu există buton de “delete”.

Să ne bucurăm?

Da. Începe din nou spectacolul cu alte o mie și una de măști.

Unul la care eu nu vreau să plătesc bilet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s