Uriașul cu ochi albaștri

Eram puștoaică. Aveam nevoie de o poezie. Am primit-o de la un om tare drag: Horațiu Mălăele. O poezea pe care a descântat-o multă lume. În clipe de nevoie. Sau de drag. Sau de albastru. V-o dau și vouă. De drag. De nevoie. De albastru. Uriasul cu ochi albastri de Nazim Hikmet „A fost odata…

Cum s-a sfârșit anul

Ajun de an nou. Am adoptat un cățel. Puiuț. Deja l-a mușcat pe Petru. Care a plecat să se culce. În casă e haos. Câinele aleargă după pisici. Pisicile sparg totul în cale. Pe masă am un puzzle. Nu vreau să îl stric. În câteva ore vin musafirii. Masa cu puzzle ar fi utilă. Câinele…

Dor

27 decembrie 2007. Sfântul Ştefan. Seara. Bucureşti. Dorobanţi. Un bloc mic, cochet. O uşă care se deschide. El, în prag. Barbă albă, păr alb, zâmbet complice: „- Ai venit” „- La mulţi ani!” Sărutul pe obraz. Mă ţine strâns la piept şi îmi spune: ” – Ştii… o să fie aşa cum vrei tu. Depinde…

Pandora

Îmi amintesc foarte bine seara în care am primit cadoul ăsta. Era ziua ta. Te întorceai de la Viena. Mi-ai spus să nu vin la aeroport. M-am trezit târziu, ca de obicei, mi-am spălat părul și, cu buclele proaspete pitite sub un prosop uriaș, am pregătit ceva de mâncare. Casa aerisită, totul curat, flori în…

Tic dar tac? Inima din cafea

Se așează la o masă mică de lângă geam. Ar fi vrut să stea afară dar nu mai e chiar atât de cald. Stă cu obrajii sprijiniți în palme, cu coatele pe masă, fără să îi pese ce ar fi spus maică-sa despre asta. Se uită la ceșcuța plină ochi cu cafea. Caimacul a desenat…

Să nu schimbi

Întâlnești un om. Poate că ești la serviciu, poate că ești în parc, nu contează. Ai în minte foarte clar ce ai de făcut. E rutina ta. Spui „bună ziua” și începi să construiești atmosfera potrivită pentru omul respectiv. O personalizezi, nu vrei banalități, vrei miez.

Un suflet cât tărâmul viselor

Nu o să scriu (iar) despre tristețea care mă sfâșie. Nici despre planuri – nu am. Am să scriu despre o bucurie imensă, despre un dar pe care l-am primit astăzi.

2007 – 2012

Am uitat să îți spun ceva. Am început să îmi închid telefonul noaptea. Singura persoana pe care mai am chef să o salvez e lângă mine: eu.

Cafea, ninsoare și morfină

Problemă medicală amânată. Îmi tot dădeam termene: să treacă frigul, să treacă sărbătorile, să vină primăvara, să termin de amenajat casa. M-am hotărât săptămâna trecută. Analizele, discuția finală cu medicul, programarea. Vineri, sâmbătă, duminică, jurnal. Luni dimineață, la 8.30, la clinică. Nu am spus nimănui. Aproape nimănui. Știa mama, știa prietena mea și știai tu. 

Tablou cu fetiță și Max

Agitația orașului o înnebunea. Oamenii alergau bezmetici, magazinele erau de nerecunoscut, pline de lumini și coronițe de brad, mirosurile se furișau din străzile principale spre străduțele întunecate și pustii. Străduțele pe care nu veneau niciodată sărbătorile. Oameni-pachet, oameni-pachet, crâmpeie de conversație, liste de cumpărături făcute cocoloș și aruncate aiurea, abandonate după ce toate rândurile fuseseră…

O bucățică și eu

Piatra Neamț. Îi spuneam și îi mai spun încă, Piatra. Orașul vacanțelor copilăriei mele. Copilărie atât de timpurie încât uneori am doar imagini foarte scurte.