Nu vrei o punguţă?

Zău că ar fi putut să fie o zi frumoasă! Una dintre zilele acelea în care îţi vine să ieşi, ca după boală, din cârpe şi să pleci de nebun să adulmeci oraşul.

Gândul bun m-a ţinut până la poarta casei.

Primul pas pe trotuar, primul rah..  de câine. La fel şi la paşii doi, trei, patru…

Locuiesc într-o zonă care se vrea a fi bună. Rezidenţii au pretenţia că sunt mai cu moţ. Am ajuns să ţip ca nebuna după iubitorii de căţeluşi „Felicitări pentru digestia perfectă a câinelui dumneavoastră! Nu strângeţi mizeria? Să vă dau eu o punguţă?” Neah. Fericitul posesor de animal de companie (și buletin cu adresa în zonă rezidenţială) bagă nasul în pământ si pleacă mai departe, plutind uşor pe deasupra chestiunilor astea lumeşti. Păi, ce? Nu strânge primăria?

Altfel, suntem o sumă de poveţe, pilde şi nemulţumiri: „Nemţii sunt civilizaţi, domnule! Păi la ăia nu vezi o hârtiuţă pe jos!”

Da, măi mârlă! Aşa e! Nu vezi! Şi sunt sigură că toţi „degajaţii” ăştia care se joacă pe aici de-a „eu arunc tot ce am prin buzunare, maşină, maţele căţeluşului, că cineva o să stângă”, NU fac asta în Germania sau Elveţia. Pentru că le e frică. Daaaaa! Frica e aia care te face un pic mai civilizat. Frica de amendă, frica de penibil, frica de ochiul vecinului.

Dar aici, în ţara noastră frumoasă, ţară care are toate formele de relief, zăcăminte naturale și oameni ospitalieri, tâmpeniile astea sunt desuete. Ţigările zboară libere din maşini, sticlele se rostogolesc a Tarkovsky pe caldarâm, pungile foşnesc precum codrul printre paşi, noi suntem fericiţi.

Aş fi vrut să mă plimb şi să mănânc un covrig pe stradă, azi. Dar am ales să fiu atentă pe unde calc, într-un slalom primăvăratic prin uriaşul WC numit Bucureşti.