Sunt, de fel, calmă și pacifistă. Dar azi chiar m-am enervat. Sunt supărată si pe austrieci și pe olandezi. Așa că am început să îmi organizez micul boicot.
Acum, sigur, am aflat despre toate astea de la televizor. Semnalul este furnizat de către un operator britanic. Ok, britanicii au ales drumul lor, Regina era minunată, Regele mai dădea câte o tură prin România.
Zic: „hai să îmi sun prietenii”. Hm.. companie franceză, telefon american fabricat în China.
Vorbesc destul de mult. Rămân fără baterie. Îl bag în priză. Oooops. Italienii îmi dau curent. Nu-i nimic. Îmi place Italia, îmi place mâncarea, au dat lumii enorm prin artă și nu numai.
Mă fâțâi nervoasă prin casă, încep să realizez că e o capcană. Îmi lipesc nasul de geam căutând liniștea conectării cu natura. Termopan! Ah, termopane nemțești… măcar am caloriferele calde. Giiiz… Francezi. La fel și centrala.
De atâtea gânduri mi-e foame. Mă îmbrac și văd: Bangladesh, India, Turcia, Indonesia, Vietnam. Și mai văd și dungulițe, de nervi.
Ies din casă, urc în liftul elvețian cu nume evreiesc și îmi spun că mai bine chemam un curier. Câștiga și omul ăla un ban. Dar dacă nimeream un Sri Lankez și îl exploatam? Lasă, mă duc eu.
Magazine. Două pe strada mea. La cine întru? La belgiano-olandezi, sau la francezi? Nu contează, îmi spun, angajații sunt români. Mă plimb printre rafturi și clachez. Așa că vă întreb pe voi, aici, pe site-ul unui american, ce să iau? Portocale turcești, nectarine spaniole, sau struguri din Papua Noua Guinee?
Dar, hei, am reușit! Nu am luat nimic austriac, ha!
Ajung în casă și apăs butonul de play: „Flautul fermecat”
Buzunarul de la piept 