UN AN. PRIMUL

Dacă mă uit în urmă la anul care a trecut sunt convinsă că e nevoie de o doză zdravănă de „nebunie” ca să pleci pe picioare de acasă și să faci o operație complicată „la rece”.

Au fost doi artizani principali.

Mai întâi minunata Ana Fruntelată, medic specialist cardiolog. La un control de rutină, credeam eu, a întors ecranul ecografului spre mine și mi-a zis: „Gata, e vremea. Valva asta e dusă. Dacă nu faci operația acum vor fi niște complicații greu de rezolvat. Te duci acasă, te gândești – dar nu prea mult, faci un credit și mergi să te operezi. Nu e ceva plăcut, partea bună e ca vei fi ca nouă”

Și uite cum am plecat de la cabinetul ei pe 7 cărări și vorbind pe două voci. Am plâns, am înjurat, am fumat 3 țigări sudate. Ca un veritabil viitor pacient de cardiologie. Era vară. Probabil cea mai ciudată vară din viața mea. După niște ani (2020, 2021) oribili. Cu toată încărcătura din vremea pandemiei, cu oameni dragi care au plecat dintre noi, cu un organism dat peste cap și cu un psihic precum o batistă uitată în pliul mașinii de spălat.

Am început să spun timid oamenilor extrem de apropiați. Privirea lor la auzul veștii că urmează să fiu operată era echivalentul a 7 dușuri reci și o sticlă de vodcă scoasă din congelator.

Am dezvoltat un soi de alergie la muzică: ce să vezi – din 10 cântece, 9 fac referire la inimă. Pe bune acum, nu vreți să mai cântați/compuneți și pentru alte organe?

Am decis că mă liniștește să vorbesc despre tot ce îmi trece prin cap și am descoperit că îmi e și foarte ușor să o fac. M-am întâlnit cu oameni pe care i-am iertat și pentru care m-am iertat dar mai ales cu cei pe care, în nenumărate și nuanțate forme, îi iubesc.

Am slăbit enorm. Urăsc toate fotografiile din perioada aia. O tipă scheletică, trasă la față, cu ochii mați, cu un zâmbet forțat și culoarea unei foi.

I-am hăituit, pur și simplu, pe mama și pe Laura, pe frate-miu și pe ai lui.

Într-o zi de toamnă mi-am adunat prietenii la Serendipity și le-am spus: „Nu vreau fețe lungi, nu vreau altă soluție decât cea pe care o am clar în minte, nu vreau să mă operez în altă țară, nu o să fie nimeni cu mine nici aici, că deh, e pandemie, nu vreau să vă uitați la mine ca la o colivă”.

Vorbele bune, încurajările, au venit din locuri neașteptate și tare bine mi-au prins. Fiecare a făcut ce a putut, cu tact și căldură. Mulțumesc din suflet! Pentru o scrisoare medicală, pentru o restanță achitată ca să nu mai am și asta pe cap, pentru sprijinul moral și psihopupu, pentru un act dus de colo-colo, pentru un gând bun, pentru Fatush și nevoile lui, pentru câte și mai câte, Doamneee, ați fost pansament cu toții!

La sfârșitul verii am mai mers o dată la control și i-am spus doamnei doctor Ana Fruntelată „Gata, sunt pregătită”. Mi-a dat un număr de telefon „El o să te opereze. Sună-l și stabilește data”.

De aici a început un vortex. Și a apărut cel de-al doilea om care mi-a dat încrederea că o să fie bine. E straniu cum un personaj pe care îl vezi prima dată în viață te poate face să spui DA când corpul tău și mintea ta urlă FUUUGI!

Domnul doctor Theodor Cebotaru. Chirurg. Calm absolut, zâmbet cald, răbdare, ușor ludic în explicații. A răsfoit dosarul meu, s-a uitat în tihnă la habarnuamce dintre investigații și mi-a spus că da, e momentul. Și, deși calculasem că din câțiva pași pot să ajung afară, să fug ca iedul pe câmpii, m-am auzit spunând „Ok, hai”. Aproape că m-a luat prin surprindere propria-mi voce.

Mi-a povestit cum va decurge totul. Care sunt pașii, ce înseamnă minim invaziv, cum arată instrumentele, cum o să îmi oprească inima, cum o să circule sângele, cum o să pornească inima, cum o să mă simt, cum o să fie după.

(Și eu vorbesc foarte calm despre meseria mea, le povestesc invitaților despre lumini, despre camere, despre microfoane, despre încadraturi, despre ideea de emisiune „în direct”. Dar, hei, eu nu opresc-repar-pornesc inimi. Cred.)

La capitolul „aveți și alte întrebări?” am întrebat doar tâmpenii demne de stand up comedy. Dar până și asta face parte din mine și din doza de țăcăneală care m-a dus la Monza la sfârșitul anului trecut.

Era 1 noiembrie. După câteva zile mă internam pentru analizele preoperatorii. Și cum am fost eligibilă și cu planetele corect aliniate, în 17 noiembrie, pe o vreme de pitit la gura șemineului, ajungeam din nou la spital, de data asta pentru operație. Singură, că deh, Covid, speriată ca o cârtiță pe plajă, dar demnă precum o statuie care sfidează porumbeii.

Noaptea de dinainte a fost crâncenă. Am mai vorbit o dată cu cei de acasă, am recapitulat lucrurile lăsate în ordine, mi-am făcut iar curat în minte și în suflet și am scris rapid un text pe blog https://andragavril.wordpress.com/2021/11/17/inima-poveste/

Norocul meu a fost că la Monza am înâlnit Oameni. Știu, știu, cuvântul cu O e arhifolosit în toate felurile. Nu am cum să îi numesc altfel. Am scris despre asta aici: https://andragavril.wordpress.com/2022/01/11/cum-am-plecat-de-acasa-stiind-exact-ca-un-barbat-o-sa-imi-franga-inima-ca-sa-o-repare-2/

Nu povestesc pentru impresie artistică (nici de data asta). Scriu pentru cei care ezită, pentru cei care amână, pentru cei care se tem, pentru cei care nu au puterea să ia o decizie. Pentru cei care au de făcut un drum, poate, asemănător și mai au nevoie de un ultim imbold.

Nu o să mint. A fost greu. A fost un an în care am reînvățat să trăiesc. Cu totul. Cu pași mici, cu mult ajutor, cu ezitări și cu dureri.

Un an în care nu recuperarea fizică a fost cea mai grea, ci analiza întâmplării în sine. Drumul meu prin mine, cu toate stările care m-au cuprins, cu imaginile care m-au năpădit, cu faptul că, inevitabil, am fost copleșită de tot și toate. Am simțit, mai mult decât oricând, ce poate să facă puterea colectivă a gândurilor bune. Da, v-am auzit pe fiecare dintre voi și m-ați ridicat când eram una cu pământul. Nu știți cât de mult a contat și câtă iubire vă trimit înapoi!

Sunt un puzzle care încă se construiește. Am căpătat și mai multă libertate de a spune ce simt, atunci când simt. Am înțeles pe deplin ce contează cu adevărat și cât de important e să ai câțiva oameni alături. Nu am băgat sabia în teacă, încă. Mai am câțiva balauri de izgonit, mai am nevoie de un pic de timp. Dar zău că senzația pe care o trăiesc e de nepovestit. E ca și cum aș mânca în fiecare zi felii de viață unse cu soare, presărate cu rouă și cu praf de stele. Râd în fiecare zi la lumina zilei, iar noaptea îi fac cu ochiul Lunii. Sunt fericită și sunt recunoscătoare.

Împlinesc un an din viața mea cea nouă și simt că pot orice, că nimic nu mă mai poate face să mă uit spre abis. Îmi voi serba ziua de două ori pe an, de acum înainte: în 18 august și în 18 noiembrie. Am primit un cadou atât de frumos că îmi vine să țip: am un inel pe inimă. Și inima mea se simte bine acum!

Îmi doresc tare mult să vă îmbrățișez pe toți și să vă dau câte un strop din starea mea.

Și, mai ales, îmi doresc să îl îmbrățișez – fără mască și fără ezitare – pe cel care repară inimi: pe doctorul Theodor Cebotaru!

Mulțumesc!

Publicitate

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile cerute sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s