Cum am plecat de acasă știind exact că un bărbat o să îmi frângă inima (ca să o repare)

(începutul: https://andragavril.wordpress.com/2021/11/17/inima-poveste/)

Cineva ar putea să spună: “Monza e un spital privat, plătești pentru toate serviciile pe care ți le oferă”.
Mda.
Dar întotdeauna există nuanțe.
În plin Covid aparținătorii nu au voie să vină cu pacientul. Adică te duci ca un cățel ud și speriat și ești singur într-o rezervă în care nu te așteaptă nimeni dintre ai tăi. Știam asta de când am decis că nu mai amân operația.
Chirurgul mi-a povestit pas cu pas ce urmează. Mi-a spus cât de important e ca după operație să încep să mă mișc. Cât mai repede, oricât de tare ar durea, chiar dacă o să mă simt “călcată de tren”. Că este esențial pentru inima care a fost oprită o vreme să mă ridic din pat și să mă mișc.

Și aici apar oamenii. Nu știu cum îi cheamă, nici măcar fețele nu mi le amintesc. Nici vocile. Doar măști și ochi.
Știu că două doamne m-au ținut în brațe când am făcut primii pași iar durerile erau atroce. Îmi spuneau “poți. Hai! Uită-te doar în față și pune un picior jos”. Îmi curgeau lacrimile șiroaie dar am fost dusă pe brațe. Îmi amintesc de o doamnă doctor care a văzut că aveam buzele tumefiate de la intubare și aparatul dentar pe care îl port. Mi-a adus o cremă cicatrizantă cumpărată de ea de la farmacie. Pentru mine. Pentru că așa a simțit. Asistentele de la etajul 3…
Nu ar fi avut ce să facă mai mult de atât. Calmante, mângâieri, o pătură mai groasă, o pernă în plus, îmbrăcat, pansat, injecții, recoltat pentru analize, stat la pândă să nu cad în duș. Un suc de la aparatul de jos. Un iaurt într-o noapte în care nu mai voiam nimic. Doi asistenți care au făcut vrăji și mi-au adus cafea caldă și bună, o cutie cu gogoși și cine mai știe ce.. O doamnă care m-a ajutat să respir ca lumea după ce inima și plămânii mei făcuseră un pic de pauză. O domnișoară care m-a ajutat să fac un pic de sport. Cineva care a văzut că mă împleticesc pe holuri în încercarea de a face pași cu fire, tuburi și un perfuzor la purtător și care m-a întrebat: “vreți să ne plimbăm împreună?”.
Doamna care a stat în patul de lângă mine și care m-a ajutat ca pe fiica ei la fiecare mișcare pe care nu puteam să o fac. Și care m-a îndopat cu bomboane dulci și bune 🙂
Medici, asistenți, infirmiere, oameni care au suplinit cum au știut mai bine lipsa familiei, a celor care ar fi trebuit să fie cu mine dacă lumea mai era așa cum o știam înainte de blestematul 2020. Nu știu cum o să le pot mulțumi vreodată. Vreau să sper că vor citi rândurile astea.
Nu știu nici măcar cum arată. Doar măști, ochi și mâini.
Nici măcar în sală nu știu cine a fost. Echipa doctorului Theodor Cebotaru. E tot ce știu. La terapie intensiva… habar n-am…
Cum le mulțumești unor oameni pe care nu i-ai văzut? Cum faci dacă atâția ani creierul tău a recunoscut o față doar dacă a văzut-o cu totul?
Azi e ziua cuvântului “mulțumesc!”.
Sper din suflet să ajungă la toți cei care mi-au fost aproape.
Acasă sunt ai mei. Necondiționat, mereu, cu iubire.

Dr. Ana Fruntelată, mulțumesc! Mi-ai dat brânciul de care aveam nevoie, la momentul în care era nevoie!

După toată povestea asta știu și mai bine care îmi este familia, cine sunt oamenii mei oricând, oricum.
Și mai ales știu ceva în plus despre mine. Știu exact ce formă are inima mea. Și știu că ASTA este povestea mea.

Mulțumesc! ❤️🐙

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s