Toată copilăria am crezut că are puteri supranaturale.
Mirosea a cafea baută dimineața înainte de ivirea zorilor, a parfum, a țigări, avioane, cămașă proaspăt călcată.
Mâini calde, ferme, care mă ridicau deasupra capului până la STEEEEE-LEEEE, până acolo unde râsul devenea mai puternic decât frica.
Putea orice.
Avea toate răspunsurile, pentru toate mirarile rostite și, mai ales, pentru cele nerostite.
Era ambiția supremă și primea, ca atare, toate NU-urile din lume: “nu pot să merg cu bicicleta, nu pot să schiez, nu știu să rezolv ecuația asta, nu vreau să inot, nu..nu..nu..”
Cu o sprânceană ușor ridicată, l-a luat pe NU, s-a uitat lung la el și l-a făcut să devină o silabă, doar atât.
Cu el, totul era de la egal la egal. Mână de mână, drept, ochi în ochi.
S-a bucurat și a suferit cot la cot cu mine.
A regretat timpul pe care nu l-am avut împreună dar nu a încercat niciodată să “cumpere” revederea.
A ales să facă tot ceea ce l-a împlinit, tot ce l-a definit, tot ce i-a fost pasiune și talent, chiar dacă asta a însemnat plecare.
Nu și-a îngrădit sufletul, nu a renunțat.
A mers pe sârmă.
A știut care este timpul lui și nu a lăsat pe nimeni sa i-l fure.
Dacă visează urât sunt primul om pe care îl sună.
Și dacă nu visează urât sunt tot primul om pe care îl sună 🙂
Mă iubește cu toată cometa mea de stări, îndoieli, intrebări, iubiri, impliniri.
Și azi miroase tot a cafea, a parfum, a tigări și avioane.
Mai miroase a bine, a siguranță, a curaj, a liniște.
Îl strig în două sunete egale, moi, cu rima: ta-ta.
Nu are puteri supranaturale, dar are între TIC și TAC o familie frumoasă, seninul și zâmbetul celor care știu cum arată cerul.
La mulți ani, tata!
Te iubesc! (ca pe o cafea caldă, între două avioane)
Andra Gavril
26 nov 2009
Buzunarul de la piept 