Sunt deja câțiva ani de când am făcut o alegere: să nu îmi mai irosesc timpul, sentimentele, poveștile, râsul sau plânsul, cu oamenii care nu au nimic de dat înapoi.
Suntem speriați. Indiferent de felul în care se manifestă spaima, cu toții suntem speriați. Unii au paralizat, alții bravează; nu judec și nu condamn niciuna dintre reacții. Pentru că nu exista doar alb-negru, întuneric-lumină. Întotdeauna, întotdeauna sunt nuanțe, sunt lucruri care umplu spațiul dintre azi și mâine, sunt drumuri parcurse de ieri până azi.
Căutăm explicații, avem nevoie de explicații. Teorii, conspirații, experimente în masă, Big Brother care se joacă „de-a noi”.
Sunt mulți ani de când toate sunt razna.
Oameni goliți de conținut, oameni carcasă, minciună, batjocură, superficialitate, răutate, trufie, egoism.
Totul pe repede înainte, niciun pic de empatie, senzația că totul ni se cuvine, bani, mașini, case, vacanțe, haine cu etichetă, trufie, multă trufie.
Siluete bezmetice într-o lume de batjocură. Niciun fel de respect pentru valorile care definesc un om. Zero respect pentru cei care știu mai mult și ar putea să ne învețe. Senzația că dacă avem net suntem egali cu oricine, din orice domeniu, și putem să ne tragem de șireturi. Mici dumnezei rumegând ideile altora. Creiere care nu mai generează niciun gând. Inimi care bat și habar nu au că o fac. Fast food, fast viață, fast iubire.
Prietenie? Mnu. Nu în viața reală, nu ochi în ochi, nu în cuvinte și în gesturi.
Ce faci? Ești bine? Ai nevoie de ceva? Pot să te ajut? Vrei să vin la tine? Vrei să te țin în brațe să plângi? Vrei să te fac să râzi?
Nu… Vrem doar să ne arătăm colții, pumnul strâns, ura și puterea.
Am uitat de multă vreme că ne trebuie puțin, al naibii de puțin.
Am uitat respectul.
Am uitat decența.
Am uitat tot ce ne-a pus natura în fibră.
Ne-am bătut joc de toate.
O să trecă și virusul ăsta. Sper că o să treacă.
Dar noi? Noi când o să pricepem că greșim, că suntem rumegați din interior de tot ce am distrus cu mâinile, cu mințile, cu aroganța noastră?
Că din lene, din prostie și incultură, nu mai suntem funcționali, nu mai avem rațiune, nu mai avem afect?
Avem doar #, like și wow. Virtual.
Când o să pricepem că suntem propriul nostru dușman? Că, dacă nu facem curat în ultima rază de omenie din noi, putem să distrugem mai mult decât pot repara toate medicamentele și toți dezinfectanții din lume? Când?
Buzunarul de la piept 